Şi avioanele se împuşcă, nu-i aşa?

Toţi 298 sunt acum morţi. Printre ei, peste 80 de copii din care au mai rămas câteva paşapoarte, resturi de haine şi resturi de jucării. Şi prospecte tursitice despre mirifice vacanţe în Malaezia. Adică, nu a mai rămas nimic. La fel ca în 11 septembire 2001, la fel ca în cazul Lockerbie, la fel ca în toate ocaziile, în care nişte oameni nevinovaţi şi neimplicaţi în conflicte aberante au căzut pradă terorii absolute. Căci este teroare absolută să ataci şi să ucizi pe oricine, oriunde. Să ataci şi să ucizi ca să demonstrezi că ai drepturi şi că ai dreptate. Dreptatea trebuie să o dovedeşti. Când eşti asasin, nu ai dreptate şi abia dacă mai ai drepturi.

În schimb, noi, ceilalţi, care deplângem actele teroriste şi îi plângem solidar, pe cei 298 de dispăruţi, ce drepturi avem? Să le îngropăm resturile – dacă le putem identifica? Să organizăm comemorări, să facem parastase, să ne rugăm? Cum ne apărăm? Pentru că, asta este sigur, trebuie să ne apărăm vieţile, copiii, valorile civilizaţiei şi viitorul.