Aderarea la zona euro: între mit şi realitate

Criza din zona euro a amplificat greutăţile şi durerile provocate de criza financiară din lumea industrializată. Țările nou intrate în Uniunea Europeană au angajamentul de a adera la zona euro atunci cand condiţiile sunt potrivite (acestea din urmă fiind definite în mod obişnuit sub forma condiţiilor Maastricht).

Criza zonei euro a revelat fracturi de performanţă economică între ţările membre şi un design şi aranjamente de politici inadecvate. De aceea, sunt în curs demersuri de a reforma structurile de guvernanţă (Tratatul Fiscal, six-pack, etc), de a forma o uniune bancară, care ar include un mecanism de reglementare şi suprevaghere comun, un mecanism de rezoluţiune pentru entităţi financiare aflate în mare suferinţă, mecanismul pentru stabilitate financiară şi o schemă de garantare colectivă a depozitelor. Într-un fel sau altul o uniune bancară ar trebui sa se bizuie pe aranjamente fiscale, care să permită intervenţia în cazul unor ameninţări ce pot afecta stabilitatea zonei euro. Țările nou intrate sunt vital interesate de rezolvarea crizei din zona euro întrucât sectoarele lor bancare sunt controlate în proporţie covârşitoare de grupuri străine. În plus dinamica lor economică este strâns legată de ce se întamplă în zona euro. Acesta este contextul format de anii de criză. Drept este că până la intervenţiile Băncii Centrale Europene din 2011 şi 2012 (Mario Draghi afirmând că Banca Centrală Europeană va face "whatever is needed to save the euro"), teama privind efecte de contagiune era tot mai mare. De aici a rezultat o neîncredere a noilor state membre privind calendarul aderării, care devenea incert.

O dezbatere privind aderarea a existat şi în Romania deşi autorităţile, până nu demult, au persistat în a declara ţinta 2015 ca fiind neschimbată. Alte voci au subliniat că o ţintă şi atunci când este ambițioasă, se cuvine să fie realistă. Altminteri nu poate fi o ancoră efectivă.

Lucrurile sunt într-o perioadă de flux acum. Letonia şi Lituania, care practică regimul consiliului monetar (ce leaga fix paritatea monedei naţionale de euro) fac eforturi să adere pe un "fast track", poate şi pentru că au trecut prin ajustari macroeconomice de amploare şi consideră că sunt pregatite. Polonia pare să stea în expectativă. Cehia întruneşte, poate, cel mai bine condiţiile de aderare, dar pare să prefere regimul de independenţă al politicii sale monetare şi de curs de schimb. Ungaria nu se grabeşte cu aderarea. 

O lecţie majoră a crizei zonei euro este că nu este suficient să ai convergenţă nominală, care poate fi dată peste cap de modificarea de circumstanţe. Esenţial este să se producă convergenţă reală. Din acest punct de vedere România are cale lungă de parcurs. Se poate afirma că o economie merită să aderere la zona euro dacă se respectă doua precondiţii: a/ să se fi înregistrat suficientă convergenţă economică; b/ zona euro sa-şi fi reformat cadrul instituţional şi mecanismele de funcţionare, care să îi asigure viabilitatea.

Acesta este contextul care motivează dezbaterea privind perspective ale aderării României la zona euro ce se va desfăşura în 15 martie în cadrul Eurosfat. La atelier vor lua parte domnul Florin Câțu (Economist), domnul Eugen Andreescu (Institutul de Economie Mondială), domnul Cristian Socol (ASE), doamna Aura Socol (ASE), iar discuțiile vor fi moderate de domnul Sorin Pîslaru (Ziarul Financiar) şi domnul Daniel Dăianu (SNSPA şi Platforma Europeană de Dezvoltare).

Daniel DăianuProfesor Economie SNSPA şi Preşdinte Platforma Europeană de Dezvoltare