ROMÂNIA- Momente de arhitectura din secolul 19 pana in prezent 15 mai-22 iunie 2007

Moştenirea arhitecturală a României este parte din diversitatea şi bogăţia culturii europene. România, prin amplasarea geografică, este punctul de intersecţie şi puntea dintre culturile vestice şi cele orientale. Prin aderarea la Uniunea Europeană de la începutul acestui an, cunoaşterea culturii acestei ţări a devenit extrem de actuală; expoziţia de la Viena încearcă o privire globală asupra arhitecturii româneşti din secolele XIX şi XX, dorind să comunice şi să cuprindă trăsături necunoscute până acum.

Istoria arhitecturii româneşti începe cu construcţiile anonime. Rezultatul unei îndelungi dezvoltări şi al unei perfecţionări continue a formelor şi proporţiilor îl constituie în special renumitele biserici de lemn şi case de lemn. Importanţa acestora drept sursă de inspiraţie a fost recunoscută în special de Le Corbusier, în excursia sa în Orient din 1911.

Provinciile istorice din care este formată România de astăzi – Moldova şi Valahia, precum şi Transilvania, cu Banatul şi Bucovina – au avut o dezvoltare culturală diferită până la începutul secolului 20, ceea ce explică complexitatea tradiţiei arhitecturale româneşti.

Transilvania, Banatul şi Bucovina, care au fost sub suveranitatea Imperiului Austro-ungar începând cu secolul 18 până la sfârşitul Primului Război Mondial, au fost influenţate de cultura acestuia; arhitectura în stil baroc a fost prezentă aici din secolul 18. Apartenenţa amintită a determinat o relaţie de schimb artistic şi arhitectural cu curentele vremii, în special cu cele din capitala Imperiului, Viena. Timişoara, capitala Banatului, a fost denumită în acea perioadă ‚mica Vienă’. La începutul secolului al 19-lea a avut loc o dezvoltare rapidă a oraşelor, clasicismul devenind stilul dominant.

În condiţiile dimensiunilor construcţiilor şi a lipsei de arhitecţi locali bine instruiţi, au fost aduşi în ţară arhitecţi străini, care au adus cu ei şi stilul de construcţie, respectiv au fost instruiţi cetăţeni în spiritul clasicismului, în şcolile din Vest.

În zona centrală a României, în Valahia şi în Moldova a fost introdus curentul romantic de către arhitecţi din ţări în care acest stil era deja consacrat. Arhitectul vienez Friedrich Schmidt, cunoscut prin numeroasele sale biserici din multe ţări ale monarhiei austriece, a creat în Bucureşti catedrala neogotică-romantică Sf. Iosif.

Castelul Peleş din Sinaia, care este un amestec unic de stil gotic, renascentist şi baroc (reşedinţa de vară a regelui Carol I), a fost construit în 1872-83, de către arhitectul Wilhelm von Doderer (tatăl renumitului scriitor) şi Johann Schulz.

Transilvania revine cu puţin timp înainte de sfârşitul secolului la tendinţele Europei Centrale şi, astfel, la eclectism. Astfel, atelierul vienez Helmer şi Fellner a construit teatrele din Timişoara (1871-75), Iaşi (1896), Cluj (1904-1906), precum şi Oradea (1900).

Acest stil se manifestă în continuare – cu o slăbire vizibilă din cauza distanţei faţă de centru – în cele mai importante oraşe din Transilvania şi Banat: Lászlo Székély (Camera de comerţ şi industrie din Timişoara, 1920); Kálmán Rimancóczy (Universitatea din Cluj).

Reperul istoric al Unirii Principatelor Române din anul 1859 a fost catalizatorul unei dezvoltări generale explozive.

După victoria din Războiul de Independenţă a Principatelor Române împotriva Imperiului Otoman în 1877, sub suveranitatea căruia se aflau de mai multe secole, arta şi arhitectura românească au intrat sub influenţa culturii franceze: s-a construit în special de către arhitecţi francezi special sau de către arhitecţi români educaţi în Franţa.

Capitala noii ţări independente a fost sub o presiune puternică a modernizării; au fost realizate modificări marcante, precum construcţia de bulevarde mari pe axa nord-sud şi est-vest (măsuri de construcţie urbană după modelul lui Haussmann din Paris).

În jurul sfârşitului de secol, în timp ce se observa la nivel european curentul „Art Nouveau“‚ ‚spiritul locului’ a dat forma noi arhitecturi. Arhitectura a devenit emblema ideii şi identităţii naţionale. În Transilvania, Bucovina şi Banat au existat influenţe masive ale stilului vienez de secesiune, în aceeaşi măsură în lucrările artiştilor constructori din Imperiu, cât şi prin reprezentanţii locali.

Dintre operele practic necunoscute prezentate în această expoziţie fac parte două construcţii care au fost atribuite lui Otto Wagner (case de locuit din Timişoara, respectiv Sibiu).

Perioada interbelică
Începând cu mijlocul anilor ‘20 până la sfârşitul cfelui de-al doilea Război Mondial, pe întreg teritoriul României au fost construite o multitudine de clădiri moderne de primă clasă, care imprimă până astăzi imaginea oraşului Bucureşti.

Cel puţin doi arhitecţi nu trebuie să lipsească din nicio enciclopedie a istoriei şi arhitecturii moderne. Unul este Marcel Iancu: cunoscut ca pictor şi membru al cercului dadaist din Zürich, creaţiei sale arhitectonice i s-a acordat însă până acum puţină atenţie internaţională. După revenirea din Zürich, s-a dedicat arhitecturii şi a creat în 1926 prima clădire modernă din România. În proiectul pentru Vila Juster (1931), plastica sa avangardistă a lăsat urme care pot fi uşor recunoscute. Până la Al doilea Război Mondial, Iancu, care a căutat o legătură cu arta în construcţiile sale, a putut realiza 40 de clădiri individuale (în parte după propria dorinţă).

Al doilea este Horia Creangă, care a pretins să aducă formele moderne în acord cu tradiţia naţională a construcţiilor şi cu arta populară a României. Arhitectura sa industrială are pentru România o importanţă asemănătoare cu cea a lui Peter Behrens pentru construcţiile industriale din Germania. În decursul unei lungi colaborări cu Nicolae Malaxa, „un Krupp al României”, au apărut o serie de construcţii administrative şi de producţie excelente.

După operele lui Iancu şi Creangă apar, dintr-o privire asupra Bucureştiului, o multitudine de alte construcţii: de la bulevardul modern cu cinematografe şi bănci (Palatul ARO) până la clădirile administrative impunătoare. (de ex. Bulevardul Magheru). Dezvoltarea de după 1933 se reflectă în întreaga Europă prin fenomene naţionaliste în dezvoltare, care se resimt în gravitatea arhitecturii „oficiale” şi care în final au condus la haosul celui de-al 2-lea Război Mondial şi, astfel, la sfârşitul modernismului.

Prin regimul comunist introdus forţat de către ocupaţia sovietică s-a încheiat abrupt procesul de modernizare liberal entuziast, care fusese deja zdruncinat de sfârşitul anilor 30 şi de perioada de război. Asemenea tuturor celorlalte domenii ale societăţii, s-au modificat radical şi construcţiile. Jocul caracteristic unei societăţii normale, între interesul privat şi interesul public, al căror reguli şi tensiuni creează arhitectura şi oraşul, a fost suprimat acum definitiv, în favoarea planificării totale şi a controlului total.

Acest fapt trebuie luat în considerare înainte de a discuta de tipologiile stilurilor arhitecturale. Ideologia nouă, marele proiect de formare a unei noi societăţi, şi sistemul politic totalitar au presupus o economie planificată, în care statul a devenit unicul proiectant, legiuitor, investitor şi executant. Intensitatea alternantă a autorităţii exacerbatecu liberalizarea relativă defineşte întreaga perioadă şi oglindeşte mişcarea de pendulare a sistemului.

Arhitecţii au devenit din indivizi creatori, liberi, angajaţi ai uriaşelor institute de proiectare; discursul şi practica se puteau mişca numai restrâns în spaţiul liber aprobat de ideologie şi autoritate.

În ţările blocului comunist, destalinizarea de la mijlocul anilor 50 a determinat modificări în arhitectură şi urbanism. Din cauza timpului lung de construcţie, zona construcţiilor a reacţionat mai încet decât, de ex., literatura. În cazul României, această inerţie s-a exprimat mai puţin prin supravieţuirea unui realism socialist pur, printr-o tranziţie lentă de la acest stil la o renaştere a modernismului.

La sfârşitul anilor 80 s-a evidenţiat un fel de postmodernism monumental, care se apropia numai stilistic de exemplele europene. Proiectul mare, care alătură dezvoltarea anterioară şi o aduce la un nivel frenetic, este aşa-numitul „Centru popular din Bucureşti”: imensa „Casă a Poporului” cu lungimea axei de cinci kilometri, aşezată brutal în oraş. Două cincimi din centrul istoric al oraşului, nenumărate monumente arhitecturale au fost făcute una cu pământul.

La sfârşitul anului 1989, construcţia monstruoasă nu era încă finalizată, însă răbdarea populaţiei faţă de situaţie se înrăutăţea permanent. Revoluţia din decembrie a pus capăt regimului şi, astfel, şi programului de distrugere şi de construcţie, înainte de a se fi finalizat.

1990 – 2006 Libertate şi fragmente
Reforma şi liberalizarea erau cuvinte interzise în anii 80 în România. Din acest motiv, căderea bruscă şi sângeroasă a regimului în decembrie 1989 a condus la o explozie de energie, la o renaştere a iniţiativei private. Cu siguranţă se observă peste tot urmele epocii trecute: în monostructurile cartierelor de locuit, în complexele industriale monotone, în construcţiile mari, nebuneşti ale lui Ceauşescu, în distrugerile oraşelor şi satelor şi în mentalităţi. Dar realitatea teritorială de astăzi este, în desfăşurarea ei, exact contrariul perioadei anterioare. În locul puterii totale a statului observăm o dezvoltare aproape complet liberă, pe care până acum nu a reuşit să o controleze niciun fel de autoritate sau planificare. „Toţi la fel“, mitul socialismului care nu a funcţionat de fapt niciodată, pare să se fi dizolvat în soluţia „fiecare pentru sine“. Explozia de energii este fascinantă, însă are şi aspecte îngrijorătoare, mai8 ales în ceea ce priveşte distrugerile aduse patrimnoiului urban şi natural.

CATALOGUL
Arhitectura în Ringturm) XIII
ROMÂNIA
Momente de arhitectură
Din secolul 19 până în prezent

Circa 100 de pagini, numeroase ilustraţii alb-negru şi color
Contribuţii: Luminiţa Machedon, Ana-Maria Machedon, Ştefan Ghenciulescu, Adolph Stiller
Editura Anton Pustet, mai 2007
24,– Euro

Curatori: Luminiţa Machedon, Ana-Maria Machedon şi Stephan Ghenciulescu (Bucureşti), Adolph Stiller (Viena)

Conferinţă de presă: Luni, 14 mai 2007, ora 14:30
Deschiderea: Luni, 14 mai 2007, ora 18:00

Locaţia expoziţiei:
WIENER STÄDTISCHE Versicherung AG
VIENNA INSURANCE GROUP
Centrul expoziţional Ringturm
A-1010 Viena, Schottenring 30
Tel.: +43 (0)50 350-21115 (Brigitta Fischer)
Fax: +43 (0)50 350-99 21115

Program:
De luni până vineri: Între orele 9:00 şi 18:00, intrarea liberă
(Închis între 1 şi 8 iunie şi de sărbători)