Matei Visniec, o voce apreciata la RFI Romania, revine in tara pentru a-si lansa cel mai recent roman: Sindromul de panica in Orasul Luminilor

După succesul repurtat de reeditarea romanului Cafeneaua Pas-Parol, Matei Vişniec revine în proză cu un nou roman. De data aceasta, centrul lumii se mută la cafeneaua Saint-Médard – o agora a literelor, un turn Babel contemporan, în jurul căruia gravitează doar autori şi personaje. Un întreg univers patronat de un editor francez fără editură, domnul Cambreleng, care, excedat de lectura manuscriselor primite, de sutele de pagini de cuvinte scrise de autori avizi de glorie literară, într-o lume în care domnesc imaginea şi sunetul, decretează moartea cuvintelor. Acum, principala lui pasiune este colecţionarea cărţilor moarte, care umplu librăriile devenite abatoare, din cauza cititorilor orbi şi surzi la suferinţa şi plînsul cărţilor necitite. într-un Paris asediat de personalităţile care l-au locuit şi de o istorie glorioasă, se derulează numeroase întîmplări neobişnuite, invizibile unui ochi neexersat: un poem cucereşte planeta, o pisică ţine un jurnal, o poveste de dragoste scapă de sub control, visele evadează în realitate şi toţi locuitorii devin, fără voia lor, personaje. Sindromul de panică în Oraşul Luminilor este o distopie vie, care tocmai se consumă sub pana unui scriitor ratat, devenit personajul principal al acestui roman total.

Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg în precedentul roman publicat de Matei Vişniec la Cartea Românească şi intitulat Cafeneaua Pas-Parol. Mama, Minodora, a fost educatoare, tata, Ioan, a fost funcţionar. A debutat cu poezie în clasa a patra cînd a versificat o fabulă de La Fontaine. Ulterior a descoperit în literatură un spaţiu de libertate şi s-a hrănit cu pagini de Kafka, Dostoievski, Camus, Hemingway, Oscar Wilde, Nichita Stănescu şi mulţi alţi scriitori nealteraţi de realismul socialist. Se duce la Bucureşti ca să studieze filozofia, dar este aspirat de literatură şi devine foarte activ în sînul generaţiei ’80, fiind membru al Cenaclului de Luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa atît manipularea prin „marile idei”, cît şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice. Înainte de 1987 se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu avid (vezi Corabia). Începînd din 1977 scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sînt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămîne însă una de sertar, precum romanul Cafeneaua Pas-Parol scris în anii 1982-1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu. În septembrie 1987 părăseşte România, ajunge la Paris şi se duce de la Gare de l’Est direct în cartierul Montparnasse ca să bea o cafea în cafeneaua La Rotonde (unde fantoma lui Sartre fumează încă ţigară de la ţigară). În zilele următoare cere azil politic, începe să scrie în limba franceză şi devine jurnalist întîi la BBC şi apoi la Radio France Internationale. Primeşte cetăţenia franceză în 1993 şi editează peste 20 de piese la Actes Sud-Papier, L’Harmattan, Lansman, Crater, Espace d’un Instant. Într-un fel sau altul, numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări