ADHD-ul între ignoranţă şi stigmat

Ce este şi ce nu este ADHD?

ADHD este o tulburare neurobiologică care se caracterizează printr-un nivel al neatenţiei, hiperactivităţii şi impulsivităţii, care nu corespunde vârstei de dezvoltare, aceste simptome putând să apară în orice combinaţie: acasă, la grădiniţă sau la şcoală şi în orice alte contexte sociale.

Fără a exista încă informaţii extrem de precise cu privire la cauzalitatea neurobiologică a ADHD, se ştie, cu siguranţă, că ADHD este înalt transmisibil ereditar şi nu este generat de alimentaţie necorespunzătoare, comportamente şi atitudini neadecvate ale părintelui în procesul de creştere şi educaţie a copilului sau urmărirea în exces a programelor TV şi implicarea în jocuri pe calculator.
În ciuda prejudecăţilor pe larg vehiculate în rândul adulţilor, părinţi şi chiar profesionişti, ADHD nu are legătură cu „răsfăţul” copilului, iar comportamentele problematice asociate acestei probleme de sănătate nu ţin de obrăznicie, sfidare sau lipsă voluntară de cooperare din partea copilului în relaţie cu adultul sau cu alţi copii.
ADHD se manifestă mai frecvent la băieţi decât la fete; simptomele cele mai frecvent întâlnite la băieţi sunt impulsivitatea şi hiperactivitatea, în timp ce la fete predomină neatenţia.

Cum arată copilul cu ADHD?

Se foieşte, nu poate sta aşezat, nu-şi aşteaptă rândul, aleargă / se caţără excesiv, pare tot timpul “pe picior de plecare”, vorbeşte mult şi fără să se gândească înainte, îi întrerupe pe ceilalţi, are dificultăţi în menţinerea atenţiei, nu ascultă, nu duce lucrurile până la capăt, nu se organizează, pierde lucruri importante. El este însă la fel de inteligent, afectuos şi creativ ca orice alt copil de vârsta lui. Nediagnosticat la timp, se va confrunta încet, încet cu probleme serioase acasă, la şcoală şi în societate.
Neidentificat la timp şi netratat, ADHD-ul poate avea consecinţe grave pe termen lung, care vizează eşec şcolar, depresie, probleme de interacţiune socială, dificultăţi în găsirea şi păstrarea unui loc de muncă etc. Intervenţia vizează în egală măsură copilul, părinţii şi cadrele didactice în context educaţional.
Recomandările comunităţilor ştiinţifice şi de practicieni vizează însă abordarea dificultăţilor asociate ADHD în colectivitate, în clasa de elevi şi/sau grupa de preşcolari, respectându-se nevoile, caracteristicile şi potenţialul fiecărui copil şi în acord cu principiile generale care stau la baza organizării şi funcţionării învăţământului: principiul educaţiei globale şi individualizate, principiul asigurării integrale a drepturilor copilului, principiul cooperării cu familia şi cu comunitatea locală şi principiul asigurării respectului faţă de copil.
Premisele unei abordări reuşite ţin de pregătirea temeinică a cadrului didactic în psihologia copilului, psihopedagogie şi managementul comportamentului la clasă, precum şi de prezenţa obligatorie a psihologului în fiecare unitate de învăţământ.

Din păcate, experienţa Salvaţi Copiii arată că într-un număr îngrijorător deja de grădiniţe şi şcoli generale sunt exercitate presiuni asupra familiilor în care copilul are un astfel de diagnostic, în vederea excluderii acestuia din colectivul de elevi şi mutării lui într-o altă unitate.
În plus, în clasele/ grupele în care sunt integraţi aceşti copii, sunt utilizate tehnici şi metode de disciplinare care nu doar că nu îşi dovedesc eficienţa în procesul de disciplinare a copilului, dar generează efecte negative asupra dezvoltării psihosociale a acestora şi menţin sau contribuie la creşterea frecvenţei comportamentelor problematice în clasă/ grupă.
În aceste condiţii, copilul cu ADHD riscă să rămână bocat într-un context social în care:
-îi este încălcat dreptul la educaţie prin presiuni în vederea excluderii lui din învăţământul de masă, precum şi prin gestionarea neadecvată a prestaţiei sale în grădiniţă/ şcoală;
-îi este încălcat dreptul la îngrijiri de sănătate prin lipsa serviciilor de evaluare şi intervenţie standardizată cerută de specificul acestei probleme de sănătate;
-îi este afectată calitatea vieţii în familie, prin faptul că rareori părinţii au acces la programe care să le dezvolte acele abilităţi de parenting necesare în preajma unui copil cu ADHD;
-poartă o etichetă, un stigmat care face imposibilă o discuţie despre egalitatea de şanse a copilului cu o problemă de sănătate mintală într-o ţară democratică, membră UE, în mileniul III.

Din mărturiile părinţilor, copiilor, profesioniştilor confruntaţi cu ADHD:

„Orice copil mai răzgâiat, mai răsfăţat sau mai agitat este catalogat imediat că are ADHD. Cel puţin aşa se vede de aici de la mine, nu spun că e o regulă. Dar ce pot spune cu tărie este că personalul din şcoli este absolut necalificat în zona aceasta” (psiholog clinician)
“Copilul meu, la grădiniţă, nu mai era lăsat să se joace cu jucăriile împreună cu ceilalţi copii....şi ştiţi de ce? Pentru că doamna de acolo a spus că ADHD-ul se ia...că îi molipseşte şi pe ceilalţi” (părinte)
„Ori de câte ori merg la grădiniţă educatoarea îmi spune cât de problematic este H. Ceilalţi părinţi fac presiuni asupra noastră pentru a retrage copilul. Ameninţă că nu îşi vor mai aduce copiii la grădiniţă dacă copilul meu nu este mutat din grupă. Conducerea grădiniţei nu ne sprijină. Mi se spune tot timpul să aduc de acasă jucării şi cărţi de colorat pentru copil. Nu i se dă voie să se joace cu jucăriile grădiniţei sau să coloreze fişele de la grădiniţă pentru că le strică” (părinte).
„Doamna mă lasă mereu la calculator pentru că ceilalţi copiii nu vor să se joace cu mine .... A. mi-a zis că nu-i dă mama lui voie să se joace cu mine” (copil, 5 ani).